Ieri a fost zi de pauza pe blog. Zi de doliu, am putea spune. Nu dupa avion in primul rand, cat dupa ratarea participarii la Cupa Federatiei de anul asta. Cum spuneam alaltaieri, am reusit sa trosnesc Yak-ul in mod artistic, dovada imaginile aici de fata…
Bine, intrucat mi-am dorit mult sa merg la acest eveniment, am zis: ce-o fi, o fi. Hai ca iau planorul. Veteranul meu Arcus, modelul pe care mi-am inceput activitatea de aeromodelist in urma cu un an si jumatate (incercarile nereusite de a ma da cu o chinezarie ieftina de Mustang nu se pun!) ar putea fi in principiu capabil sa execute o buna parte din figurile cerute in concurs. Dar nu e frumos sa ma duc foaie verde loboda la concurs, “hai ca ma bag si eu”, fara sa fi incercat evolutia corespunzatoare macar odata. Si deoarece la 5 eram acasa, am incarcat catrafusele in masina – mult mai putine la numar si mai usoare decat in varianta cu Yak-54 – si dusi am fost pe camp. Lumina buna, doi acumulatori care abia asteptau sa-i golesc, bateria de la statie incarcata complet… toate conditiile necesare erau indeplinite. Ma rog, aproape toate. Dupa configurarea statiei, binduirea receptorului (stiu, suna ca dracu’, dar “legarea” receptorului mi se pare un termen mai groaznic, si nu o sa folosesc “faileaza” sau “manage-uieste”, pe care le aud mereu…) si verificarea comenzilor – si tot am ramas cu doua pe invers, norocul meu ca planorul nu e foarte nervos cand dau directie invers, iar motorul n-a plecat pana nu l-am corectat – Veteranu’ era gata. De data asta ma straduisem sa-l centrez, motiv pentru care a inghitit seara vreo 10-12 g de Pb spre coada, drept pentru care ma asteptam la o evolutie spectaculoasa.
Ei bine… nu. Desi e o zvarluga de planor, care se simte bine si la viteze relativ maricele pentru un asemenea aparat, si desi urca la 70 de grade cand ii dau motor in plin (vorbesc prostii, de fapt face looping daca nu compensez din profundor, va trebui probabil sa corectez unghiul motorului)… ramane doar un planor. Capabil de elemente acrobatice, nu-i vorba – duce un looping mai strans, cu putina bunavointa scoate si o ranversare si poate fi tinut chiar si in zbor pe spate. Dar cand vine vorba de tonou, e jale. Acu’ eleroanele au si cursa mica dar si o suprafata destul de redusa, iar la un picaj prelungit – de fpat la viteze relativ ridicate – aripii incepe sa i se falfaie, ca sa zic asa. Si deoarece vreau sa mai zbor cu el, am decis sa nu testez limita de rupere, drept pentru care am mai incercat o ranversare, vreo doua-trei cutite – nici vorba sa stea in cutit – dupa care am trecut la exercitii de aterizare la punct fix. Sau la mana fixa, depinde de indemanare. Din vreo 8 incercari, mi-au iesit doua (cu prins), doua cu pus Veteranu’ la picior si restul… nici-nici.
Una peste alta, o seara frumoasa, liniste, planor si putina tristete. Pe propria supraapreciere, ca daca n-as fi incercat mai mult decat sunt in stare as fi avut cu ce sa ma dau in stamba maine. Asa… voi fi un simplu spectator. Dar macar o sa ma intalnesc cu o gramada de nesanatosi ca mine, pentru care aproape ca singurul lucru care conteaza sunt aceste masinarii zburatoare care ne incanta ochii si sufletul.
