In sfarsit apuc sa ma exprim si pe blog… (Si mai am de terminat kit review-ul de pe forumul RHC – damn; in fine, l-oi termina si pe ala). Cert este ca ieri, intrucat vremea se anunta frumoasa, am hotarat sa ne indreptam spre modelodromul de la Luica. Desi sunt 60 km pana acolo, imaginile evocate de vizitatori precedenti m-au facut sa-mi iau inima-n dinti si sa aleg acest loc pentru zborul inaugural al Extrei 3ooS de la Black Horse Model, pentru a carui finalizare mi-a trebuit o droaie de timp (aproape doua luni) – spre disperarea colegilor modelisti 🙂
Eh, atunci sa purcedem. Norocul cel mai mare cu modelul asta e ca intra perfect pe bancheta din spate, fiind sensibil mai scurt decat predecesorul sau Yak-54 care sarea 1,55 m lungime. Fiind primul zbor am depus mai mult efort cu calabalacul drept pentru care am tras doar 4 drumuri la masina 😀 si ne-am carat cu de vreo 2 ori mai mult echipament decat necesar. Dar mai bine sa fim siguri. In cele din urma, dupa un drum de peste o ora – din care vreo 10 minute pe drum de tarla, care mi-a scos peri albi, si care din pacate este punctul slab (singurul punct slab) al acestui modelodrom – am ajuns la “locul faptei”, intampinati de un splendid ciobanesc mioritic (“nu te dai jos din masina pana nu leaga cainele!”) si de paznicul acestuia. Odata “formalitatile” indeplinite si frumusetea de catel murdarel 😀 legat, am inceput sa desfasuram catra si fusele, vorba profului meu de fizica din generala. Si am tot desfasurat, si pregatit…
Din multiple motive, dintre care putem mentiona nu in ultimul rand lenea dar si tot ce-am mai avut de pregatit in seara precedenta, si nu legat de modelism, n-am mai incarcat acumulatorul de receptie, drept pentru care dupa o verificare sumara a aparatului (desi nu mai zburase niciodata, asa ca nu prea mai era de verificat mare lucru la el) am constatat ca pack-ul de receptie este plin doar 75%, dupa spusele regulatorului, drept pentru care am decis sa-i fac un “plin” de curent inainte sa ma avant cu el spre inalturi. Chargerul mi-a demonstrat ca rau n-am facut, intrucat din cei 1500 mAh capacitate ai acumulatorului erau lipsa la apel aproape 700 mAh. Nu c-ar fi fost o problema foarte grava, mai ales ca avionul este usurel (2,73 kg comparativ cu 3,5 kg Yak-ul) si nu are decat 5 servouri nu 6 ca precursorul (bine, un Futaba S3003 e ce vreti voi numai mare consumator nu) dar better safe than sorry. Mai ales la un maiden flight. Bun, mai bifam o juma’ de ora de intarziere – asta e…
Odata problema curentului la bord rezolvata, rezolvam si asamblarea trasnaii, bagam plinu’ si… la zbor cu el! Cu ajutorul lui Decebal, si sub supervizarea lui Silviu Matei, am purces la prima decolare a zilei. Desi am avut inspiratia fantastica de a ma aseza inainte de decolare pentru a mai verifica odata setarile statiei – nu aveam neam de expo pe nici una dintre comenzi, crash garantat – nu am pus suficient expo pe eleroane, ca urmare am “beneficiat” de o manifestare destul de violenta la actionarea eleroanelor, motiv pentru care dupa cateva ture am hotarat aterizarea. E drept, simteam si nevoia sa iau o pauza (“un fund de loc”) pen’ca imi cam tremurau genunchii de la stresul primului zbor. Pentru aceasta operatie pista s-a dovedit destul de scurta, in ciuda celor peste 100 m, intrucat am venit relativ tare la aterizare. Dar totul s-a terminat cu bine… 🙂
Al doilea zbor a fost destul de foarte amuzant. Ceva mai putin pentru Mihai Apostol, care s-a zgribulit putin la vederea unui avion care se indrepta vertiginos spre el (si spre public, for that matter). Din fericire lucrurile s-au terminat cu bine, avionul a decolat si a fost pus pe aripa dreapta (inclinare 45 de grade) si treaba s-a rezolvat gratios. Componenta funny a inceput cand Mihai si-a adus radarul din masina si au inceput masurarile. Mi-au masurat si mie Extra cu 34 km/h la o trecere, cu motorul cam la 50%. In fine… mai trec niste ture de pista, mai invat si eu patternul pe dreapta (eu facand maxim 5 zboruri in acest pattern, restul fiind pe stanga – si e MARE diferenta, credeti-ma!) si vin la aterizare. Il manca pe Mihai undeva si pune radarul. Aproape de touchdown – 39 km/h. Asta, pentru mine, constituie de fapt si drept faza zilei 😀
La al treilea zbor, intrucat soarele se apropia de asfintit si vantul se lasase, mi-am permis un zbor pe stanga. Alta viata, mi-am permis si doua loopinguri, doua cutite si un tonou – dar deocamdata doar atat. Insa un lucru este cert: avionul asta este echilibrat aproape perfect. Mai am de tras cateva zboruri de calibrare, insa la prima vedere executia aparatului se apropie bine de perfectiune. Ramane sa vedem pe viitor. De asemenea, combustibilul ramane Cool Power. La rodaj am lasat motorul la vreo 4000 de ture relantiul – sub aceasta valoare avea tendinta sa moara. Combustibilul de rodaj era un amestec de combustibil fara nitro dar 20% ulei sintetic si combustibil 10% nitro dar si 15% ricin. Ca ungere, asta rulez. In schimb, la pornirea de azi, alimentat fiind cu Cool Power 10%, turatia a sarit (STABIL) in 4600 rpm deci a trebuit sa umblu puternic la trimaj. De turatia maxima iarasi nu ma pot plange, pentru ca la rodaj n-am masurat-o si oricum ar fi fost o masurare irelevanta pentru ca am pus alta elice (12×5 in loc de 11×6 la rodaj). Cert este ca viitorul e adjudecat de CP, iar ASP-ul 52A (8,5 cc) merge de rupe.
O alta inaugurare petrecuta ieri a fost a acumulatorului de statie. Am trecut de la packul original NiMH 9,6 V 1500 mAh la un litiu-polimer Rhino 3s (11,1 V) de 2650 mAh. Ca prime diferente observate pana la camp: daca packul NiMH scadea de la 10,7 V pe la 9,5 V in 3 saptamani, cu packul Li-po am observat in 3 saptamani o scadere de la 12,5 la 12,3 V – in conditii de neutilizare. Ieri la camp aveam 12,3 V la inceputul zilei. Dupa 3 zboruri a 10 minute (deci hai 40 ‘ de emisie, cu reglaje cu tot, cu uitat statia pornita s.a.m.d.), si inca o zi cu stat degeaba (azi), bateria a ajuns la 12,2 V. Si masurarile sunt corecte, ca le-am verificat cu un multimetru suficient de precis. Deci traiasca Li-po 🙂
Ca masura de precautie, imediat inainte de zbor am imprumutat de la Decebal doua inele de ferita pe care le-am pus pe prelungitoarele de 50 cm cablurilor servourilor de eleroane, pentru ca noi, pilotii, ne inchinam ca si sysadminii la Saint Justin Case.
Doamna a scapat cu aparatul foto pe mana… Rezultatul? 880 de cadre, 2,75 GB (ma rog, destule dintre ele pot fi sterse – dar TOTUSI). Cel putin s-a simtit si ea bine, mai ales ca apropo de ziua ei a primit si un trenulet cadou vineri. Da, eu sunt cu avioanele – ea cu trenuletele si masinutele. Famelie de oameni tehnici, ce mama ma-sii… 🙂
Leave a Reply